Citit doar prin prisma politicii de neproliferare sau a planificării securității energetice, cadrul propus – denumit „Acordul 123”, după Secțiunea 123 din Legea privind energia atomică din SUA – este complet greșit înțeles. Propunerea se încadrează, în schimb, într-o competiție mai amplă asupra viitoarei ordini economice și strategice a Orientului Mijlociu, una în care reactoarele, lanțurile de aprovizionare și fluxurile de investiții au devenit la fel de importante precum erau cândva flotele și garnizoanele. Washingtonul a înțeles că bombele și invaziile nu (mai) garantează securizarea unei regiuni, controlul sau influența asupra acesteia.
Anunțul a atras, deopotrivă, critici și susținere, din Washington, la Riad, sau din Tel Aviv la Teheran. Această atenție reflectă, de fapt, miza reală a proiectului: funcționează simultan ca un semnal diplomatic și ca un pariu strategic pe termen mediu și lung.
📌 Mesajul propunerii este simplu: Arabia Saudită își poate diversifica economia, partenerii diplomatici și chiar garderoba de alianțe, dar SUA nu își permit să cadă din postura de protector militar unic. Această franciză încă aparține Washingtonului.
📌 Una dintre consecințele perverse (neașteptate) ale războiului dintre Israel & SUA vs. Iran a fost încercarea de reconfigurare a arhitecturii regionale de securitate. Astfel, Arabia Saudită s-a apropiat prea mult de Pakistan. Relația dintre Riad și Islamabad nu este deloc nouă: mediul de afaceri, soldații, cooperarea în domeniul serviciilor de informații, patronajul religios și ambiguitatea strategică sunt doar câteva dintre palierele de colaborare dintre cele două state.
📌 Spre deosebire de acordul nuclear american cu Emiratele Arabe Unite, care s-au oferit voluntar să respecte cel mai strict regim de garanții atunci când a fost elaborat acordul pentru ca o firmă americană să furnizeze o centrală nucleară în EAU în 2009, acordul cu Arabia Saudită nu îndeplinește acest standard și pare să păstreze opțiunea de îmbogățire a materialelor fisionabile în viitor.
📌 Implementarea acestui acord ar putea declanșa o cursă a înarmării nucleare în regiune, în special cu rivalul tradițional al Riadului pentru influență, Iranul. În plus, EAU au dreptul de a renegocia ‘acordul 123’ cu SUA în cazul în care orice alt stat din regiune ajunge la o înțelegere mai favorabilă cu Washingtonul.
Mohammed bin Salman a arătat un entuziasm insuficient pentru campania americano-israeliană împotriva Iranului. Riadul nu are niciun atașament emoțional sau ideologic față de Teheran. Statele, în general, dar în mod special cele din Orientul Mijlociu, nu schimbă brățări colorate ale prieteniei. Însă Arabia Saudită a învățat recent, după ani de confruntări prin interpuși, că ostilitatea permanentă față de Iran este un lux foarte costisitor și vulnerabil. Acordul saudito-iranian din 2023 nu a fost o reconciliere ideologică. A fost o poliță de asigurare (‘atașament strategic’) împotriva implicării în posibile războaie ale altora.
📌 Coerciția: administrația Trump condiționează proiectul de aderarea Arabiei Saudite la Acordurile Abraham, care ar normaliza relațiile regatului cu Israelul. Însă Riadul a fost ferm în această privință: va reconsidera acest aspect doar odată ce se va găsi o soluție la problema palestiniană și va recunoaște Israelul doar în granițele pre-1967.
📌 Ironia: SUA prezintă acordul drept o dovadă a unei puteri restabilite, însă generozitatea poate încerca să ascundă o slăbiciune. Un hegemon sigur pe poziția sa nu trebuie să ofere concesii extraordinare pentru a păstra un client vechi. O face atunci când clientul a descoperit furnizori concurenți, protectori alternativi și senzația revigorantă de a fi curtat. Rezultatul este o doctrină a neproliferării atât de elastică din punct de vedere intelectual încât poate fi pliată într-o broșură de campanie.
📌 Memento: programul nuclear civil al Iranului a fost un cadou american. Inițiativa ‘Atoms for Peace’ a președintelui Dwight D. Eisenhower a contribuit direct la programul nuclear al Iranului în 1957, prin furnizarea unui acord de cooperare nucleară civilă, a unui reactor de cercetare și a combustibilului cu uraniu îmbogățit. La vremea aceea Washingtonul era sigur că Iranul este ‘ o insulă de stabilitate în Orientul Mijlociu’, iar longevitatea Shahanshah-lui Pahlavi și a dinastiei sale părea garantată de numărul de militari americani din țară – cel mai mare în afara statelor din NATO -, al consilierilor și contractorilor militari, al oamenilor de afaceri, adică o comunitate de aproximativ 50.000 de americani. În plus, Iranul condus de Mohammad Reza Pahlavi avea a cincea cea mai pregătită și dotată armată din lume.
Ioana-nelia Bercean
